II.10. In sfarsit, un ajutor

Mi s-a parut ca trecuse o vesnicie pana cand am auzit pasii atat de cunoscuti ai mamei. Se opri derutata la cateva camere departare, la etajul de deasupra, nestiind incotro sa o ia. Am mai strigat-o o data, simtind cum incep sa ma lase puterile. N-am apucat sa mai aud nimic inainte ca ea sa plonjeze cu aripile deschise prin gaura din tavan si sa se repeada la mine, strivindu-ma intr-o imbratisare.

-Slava Cerului ca esti bine! Ce ti s-a intamplat? Te-am cautat prin tot castelul. Credeam ca nu o sa te mai gasesc vreodata. Ti-a facut ceva Kalamitas? Jur ca o sa ii rup gatul. Dar nu te-a ranit, nu? Ar fi trebuit sa iti pot mirosi sangele daca s-ar fi intamplat asa ceva. As fi stiut unde esti.

Cu o miscare obosita, am impins-o pe mama de pe mine. Nu imi faceam iluzii ca as fi avut destula forta pentru a o misca, stiam prea bine ca se departase din proprie initiativa. Am tras aer in plamani, desi nu ma ajuta la nimic, si am incercat sa imi pun gandurile cat de cat in ordine.

-E in regula, Marylin, nu am patit nimic. Nu pot sa zic ca Kala m-a facut sa ma simt chiar perfect, dar sunt vie. -m-am straduit din rasputeri sa nu adaug un “inca”- Am mare nevoie de ajutorul tau. Trebuie sa o gasesti pe Amanda.

Pentru cateva secunde mama se uita in gol, parca neintelegand unde voiam sa ajung, apoi am vazut sclipirea intelegerii. Ma intrebam daca isi amintea cine e fosta mea cea mai buna prietena.

-Amanda, vampirul ala nou ajuns aici? E sora unuia dintre primii ingeri rosii, nu? Ce treaba ai putea avea tu cu ea?

Am inghetat in timp ce vorbele ei capatau sens in mintea mea. Amanda, aici, in fortareata ingerilor rosii. Ceva nu era deloc bine. Tremuram incontrolabil de frica. Stiam instinctiv ca daca Amanda devenise inger rosu si inca nu se schimbase nimic, atunci eram in mare belea.

-Kala a transformat-o pe Amanda? Razboiul e incheiat. Pentru ce mai are nevoie de armata?

-Nu a transformat-o. Tipa e o ciudata. A ramas in continuare vampir. E aici doar pentru ca are rude sus-puse si pentru ca uraste restul vampirilor. Cam increzut mod de a gandi.

-Nu e increzuta. Se uraste in primul rand pe sine. Uraste toti vampirii. Si crede-ma ca are si de ce.

Mama se uita la mine nedumerita, ca si cum s-ar fi intrebat de unde o stiam pe Amanda. Inca nu isi amintise. Am tras aer in piept, din nou, gandindu-ma cum sa ii amintesc, dar miscarea muschilor ma facu sa ma simt ametita. Nu se presupunea ca nu trebuie sa am nevoie de atata hrana? Pe langa faptul ca eram vampir-inger de toate culorile, muschii aripilor si a mainilor erau complet amortiti de saptamani. Cu siguranta nu puteau consuma energie.

-Mai tii minte fetita aceea cu care ma jucam cand eram mica? Singura careia nu i-ai putut gasi un defect rezonabil. Cat te duceai la biserica, eu stateam cu ea. Mi-ai interzis sa o mai vad cand am fost destul de mare pentru a il vedea pe fratele ei ca pe un baiat si nu ca pe un prieten in general. Baiatul e Edmund, fiul de preot. Atunci cand l-am sarutat la o petrecere erai cat pe ce sa ma ucizi. Prietena mea. Amanda. Faci legatura?

I-am vazut ochii marindu-i-se de surpriza. Pana in momentul acela nu isi daduse seama ce era nici cu ea si nici cu Edmund.

-Si ce treaba ai cu ea? vocea ii era suparata, evident deranjata de faptul ca i-am amintit de acele timpuri.

-Mama…am scancit o singura data, inainte ca intreaga camera sa inceapa sa se invarta cu mine.

Cuvantul avu efectul scontat. In secunda urmatoare mama disparuse si deja o cauta pe Amanda. Trebuia sa scap cat mai repede de ameteala aceea. Inainte sa vina Amanda. Trebuia sa fiu gata sa ma descurc. Imi veni o idee ciudata. Aplecandu-ma cat de mult puteam, mi-am muscat propriul genunchi, cel mai apropiat loc la care puteam ajunge. Coltii imi erau aproape umani, pierzandu-si aproape complet ascutimea de nefolosinta. Fu dureros, nu muscatura pe care ar fi facut-o un vampir. A trebuit sa ma chinui pana ce dintii imi sfasiara carnea. Sangele care imi ajunse in gura era slab, lipsit de vreo scanteie de viata. Era ca si cum as fi  baut sange statut. Macar era sange. Cand am simtit rana incepand sa mi se inchida, am lasat-o sa o faca. Pe langa faptul ca nu m-as fi putut satura in veci, sangele meu era prea slabit pentru a reface o rana largita.

Chiar in momentul in care m-am ridicat in picioare, uimita ca puteam prinde ceva mai multe raze de lumina decat de obicei, Amanda pica zgomotos prin tavan, in timp ce silueta mamei pluti cateva secunde deasupra gaurii.

-Ce vrei, o, preamarita imparateasa? Iti e dor de cineva care sa faca plecaciuni? marai ea.

-Amanda.

Incremeni la auzul numelui ei. Il spusesem cu toata amaraciunea si dezamagirea pe care ma facea sa le simt. M-am asezat pe jos, cat mai comod, si i-am facut semn inspre pat. Am facut intr-o fractiune de secunda, analiza psihologica a fiecarui cuvant pe care urma sa il spun. Trebuia sa lovesc bine, si sa o fac din prima.

-Nu stiu cine esti tu. Nu esti Amanda. Stii cine e ea? Sa iti zic cum mi-o amintesc eu pe Amanda. Amanda e fata puternica si frumoasa de aceeasi varsta cu mine care are intotdeauna un zambet si o vorba buna pentru cineva, care vede lumea cu ochi de pacifista si cu gandire de razboinica, care ii poate ajuta si intelege pe toti daca este lasata. Amanda e cea mai buna prietena a mea, singura care m-a inteles vreodata, singura careia i-am putut strecura cand si cand apropouri despre ingerii si demonii pe care ii vedeam fara sa ma tem ca ma va trimite la un spital de nebuni, singura de al carei repros mi-a fost pur si simplu groaza, singura a carei parere a contat pentru mine, singura care m-a ajutat sa raman eu insami cand am inceput sa ma cert cu mama, singura care m-a aparat vreodata. Cand a murit, acum 6 ani, as fi dat orice sa pot sa mor si eu. Simteam ca nu mai exist fara ea. De multe ori m-am intrebat daca doar trupul ei a inviat ca vampir. Pe tine te-am mai vazut de atunci, dar pe ea niciodata. Tu cine esti?

Desi la inceput refuzase sa ia loc, acum Amanda statea chircita pe pat si tremura din rasputeri. Cu fiecare cuvant rascolisem sute de amintiri. Fiecare silaba o facuse sa retraiasca fiecare zi din copilaria noastra. Vazusem in ochii ei atunci cand murise din nou. Si fiecare cuvant dupa aceea, un fel de repros la adresa comportamentului ei de acum, o facea sa treaca prin focurile iadului. Nu imi placea sa o vad asa, dar nepasarea aceea rece care o ineca pe Sylvia de cand ma transformasem ma ajuta enorm. Puteam privi, analiza, si continua, ignorand durerea amandurora si sa o oblig sa ma ajute.

-Amanda… sopti ea ingrozita.

-Nu esti Amanda. Stii cine esti? Esti Elisabeth. Daca ai fi Amanda, m-ai iubi, pentru ca suntem cele mai bune prietene. Dar Elisabeth ma uraste, pentru ca din cauza mea a murit de doua ori si nu va trece vreodata de 10 ani. Crezi ca e doar o intamplare ca te-ai blocat la varsta la care ai murit prima data? Corpul tau nu suporta nicio zi in plus, pentru ca nu ti-e dat sa o traiesti.

-Nu te urasc! tipa ea. Nu te-am urat niciodata! Singura pe care o urasc sunt eu, nu numai pentru ca sunt vampir, dar pentru ca ar trebui sa te urasc si nu pot, ar trebui sa te protejez si nu pot, ar trebui sa fiu alaturi de tine si nu pot! Nu pot, nu pot, nu pot!

Izbucni in lacrimi. Nu stiam ca vampirii pot plange. M-am ridicat de pe jos si m-am asezat pe pat, langa ea. As fi vrut sa o imbratisez, dar nu imi puteam misca mainile. Nu fu nevoie. Isi arunca singura bratele in jurul gatului meu si, afundadnu-si capul in parul meu, incepu sa planga in hohote.

-De unde stii de Elisabeth? reusi ea sa intrebe printre suspine cand se mai calma.

-Am avut o viziune.

-Asta inseamna ca a venit timpul sa-mi fac datoria?

Nu i-am raspuns. Ce as fi putut spune? Adica, ce anume fara sa insemne ceva de genul “Esti aici doar ca sa ma ajuti pe mine. Hai, e treaba ta.” Din fericire, si tacerea e un raspuns, si inca unul mult mai diplomatic.

-O sa mor? intreba ea pe un ton resemnat.

Am vrut sa spun ca nu, cu siguranta nu, dar stiam ca as fi mintit.

-Nu stiu, dar promit ca voi face tot ce pot pentru a impiedica asta.

Am stat un timp ce paru o infinitate in liniste, fara ca macar sa ne uitam una la alta. Eu am fost cea care a vorbit prima. Nu mai puteam indura nesiguranta.

-Ma vei ajuta, Amanda?

-Pentru ce altceva exista cele mai bune prietene?

Imi zambi cum nu imi mai zambise cineva de sase ani. Inainte sa apuc sa zic ceva, se repezi in spatele meu si smulse orice mi-ar fi tinut aripile si bratele legate. Toti muschii imi fura cuprinsi de dureri atroce, iar membrele nu se simteau ca ale mele. Am ignorat asta. Mi-am aruncat bratele in jurul ei si ne-am imbratisat strans. La adapost de orice privire, mi-am permis o lacrima de usurare.

In sfarsit, un ajutor!

1. 

   dake_yuki Said:

   on March 18, 2011 at 6:17 pm

   eu am pierdut linkul la blogul asta si l-am cautat mult…
   am cam uitat povestea ca n-am mai citit de mult, dar ma apuc acum:X

   Reply
2. 

   dake_yuki Said:

   on March 18, 2011 at 6:29 pm

   am terminat:X
   BFF 8->

   Reply

{ RSS feed for comments on this post} · { TrackBack URI }